Reteta am invatat-o de la bunica, pe cand eram o copila si cutreieram muntii Harghitei minunandu-ma de frumusetile ascunse din Tulghes, de unde-mi am obarsia indepartata. Tin minte ca mergeam la cules de galbiori cu galetusa si reveneam la gura sobei sa depanam povesti in timp ce bunica ne gadila simturile cu pregatirea celui mai bun preparat facut din ciuperci pe care l-am incercat vreodata. Eram mica dar tin minte si acum cum sfaraia soba si mirosul de brad ars se impletea cu cel de mancare facuta cu multa dragoste.
Imi amintesc obrajii ei calzi si mainile ei harnice pe care n-am apucat sa le sarut indeajuns.
Am incercat sa respect reteta ei dar niciodata nu am reusit sa ii gasesc secretul. Era ceva magic in auriul ciupercilor de demult, culcate cuminti in farfuriile ce purtau patina timpului. Din sosul aburind mai iesea cate o palarie mica si-ti dadea binete. Si nu mai stiu ce ma incanta mai tare, mirosul, gustul, painea pe vatra sau servetul de masa cusut cu atata daruinta. Era un moment de fericire deplina. Bunica culegea cele mai frumoase ciupercute- 1 kg se pare, musai proaspete. Punea ceapa, 2 capatani dar si din cea verde , 1-2 legaturi, 1 lingura de faina, 2 foi de dafin, rosii in bulion, cubulete si pasta de tomate- 2 linguri, o capatana de usturoi, toata- aici cred ca era secretul- patrunjel verde sare si piper, boia blanda si untura topita. Ciupercile le spalam si le curatam coditele. Ajutam si noi, toti copiii de varsta apropiata, chiar si din vecini. Si ne gandeam toti dupa o vreme ca-s tare incapatanate de vreme ce nu dau in foc mai repede. Dar inainte de asta, toate treceau prin untdelemn la calit domol. De aici incolo bunica era foarte precisa, tinea cu sfintenie de fiecare detaliu in parte ca nu cumva sa se piarda una din miile de note olfactive ce dansau in micuta bucatarie. Fugea iute sa aduca faina din camara si arunca cu un gest gingas o lingura, musai de lemn, peste ceapa pusa la calit in alta ulcica. Dregea repede cu pasta de tomate si dafin. Si apoi lasa in tihna sa fiarba cu putina apa. Venea si vremea in care trebuiau botezate in acest amestec ciupercile impreuna cu rosiile in bulion si boiaua. Aici era momentul in care noi, cei mici, ne prindeam unii pe altii lingandu-ne dejtele si incepeam sa radem si noi si bunica. Cred ca de atunci o parte din rasetele noastre se transformau in ceva ce noi numim har. Si totul intra in pe nesimtite in mancare de fiecare data cand bunica urnea capacul sa vada daca au fiert inabusit. Cand era aprope gata se mai intarata focul, se arunca iute usturoiul cand inca avea gustul vartos. Patrunjelul si sarea la final ca sa nu se intareasca ciupercutele, painea servita pe servet si un strop de visinata inainte de masa- ca n-aveam voie noi copiii. Insa bunica nu stia ca noi furam visinele din carafa noaptea cand camara era numai a noastra. Of, ce camara bogata aveam noi in Tulghes, Doamne cat imi lipseste slaninuta pusa in geam la rece si mirosul de paine infasata bine.
Si uite asa, mancarica noastra era gata, ne puneam la masa si zaboveam indelung la fiecare imbucatura, cu gurile mirate si si mai mirati ochi cand incepea bunica sa ne povesteasca din vremea razboiului, cand toata zona Tulghesului era ocupata si traiau din greu. Dar asta-i alta poveste! Pofta mare acu!
Nota: Ciupercile se pot servi si cu mamligut sau in paine. Si slava Domnului decupam painea ceea mare si pufoasa si tranteam cateva linguri cu varf de ciuperci si cand ne saturam mai ceream.
Îmi place
Distribuie
Comentarii
Adaugă comentariu