Interviu cu Pupi, Bucatarul lunii Martie!

Aici la noi esti Pupi. Spune-mi mai multe despre tine, persoana care se afla in spatele acestui apelativ.

Pentru voi sant Pupi, pentru familie si cei care ma cunosc , sant Anca. M-am nascut la Arad, o parte din copilarie si adolescenta mi-am petrecut-o la Moneasa, o statiune balneo-climaterica din judet, statiune de care ma leaga multe amintiri dragi, placute , dragostea mea de munte, de padure, de verdeata. Moneasa este pentru mine (si va ramane) a doua mea casa.
Am plecat din tara de ceva ani buni, locuiesc acuma in Statele Unite, in Portland, Oregon. Imi place mult aici, ma simt intr-un fel (de multe ori) acasa, seamana mult cu Romania.
Sant casatorita, avem doi baieti, ambii studenti, sant rac si familia mea, pentru mine, inseamna totul, micul meu univers.

Povesteste-ne despre inceputurile tale in ale bucatariei. Care au fost primele tale incercari si la ce varsta?

Ce as putea sa va spun? Am fost un copil crescut in puf, mezinul familiei, in bucatarie nu intram decat pentru a manca si atat. Timpul a trecut, m-am trezit la 36 de ani fara sa cunosc nimic din arta culinara. NU stiam nici o banala supa de pui sa fac. Stiam doar cartofi prajiti.... despre ochiurile de oua ce sa va spun?... aveam impresia ca este una din cele mai grele mancaruri de preparat.
�Cand intram in bucatarie nu stiam cum sa ies mai repede afara de acolo, ma apuca disperarea... familia trebuia hranita... pe mine nu ma tragea inima la gatit. Norocul a fost soacra (sa ii dea Dumnezeu sanatate multa si viata lunga plina de bucurii).
In final, m-a ajuns si pe mine rusinea si am pus mana pe o carte de bucate, scrisa de Sanda Marin, si uite asa , incet , incet am inceput sa invat cate ceva in arta gatitului.
Apoi am venit aici, nu am avut pe nimeni, viata grea , fara prieteni, fara cunostinte,... a trebuit sa ma zbat sa pun pe masa o mancare buna. Am facut multe greseli, am aruncat multa mancare, dar am invatat.
Acuma rad cand ma uit in urma si ma gandesc cu bucurie la cate am realizat in privinta asta (si nu numai).

Acum locuiesti in strainatate. Ce ne poti spune despre bucataria specifica tarii in care locuiesti in prezent? Cum se impaca cu traditia romaneasca?

Prea multe nu pot sa spun despre mancarurile americane pentru ca nu le cunosc decat in parte.. Ei de fapt au tot felul de obiceiuri si mancaruri adunate de prin toate colturile lumii, de pe la toate popoarele, si-au insusit retete, le-au transformat. Am gasit de multe ori retete din bucataria romaneasca, ungureasca si greceasca toate "americanizate". Au desigur si mancarurile lor originale, dar cu astea eu nu ma pot impaca. Prea sant pline de hormoni, chimicale, grasimi, portii exagerat de mari ... totul diferit de ce stiam eu din Romania.
La inceput a fost greu pana ne-am obisnuit... acuma a trecut, este ok. Este destul de greu sa pastrezi traditia romaneasca intr-o tara straina. Oricat incerci, nu ai sentimentul de bucurie asa de puternic, nu simti sarbatoarea, aerul specific ei, asa cum simti in Romania, prietenii pe care ii ai sant tot romani, dar si-au insusit obiceiuri straine, pe care acuma le considera ca fiind ale lor, traditii noi in familiile lor. Oriunde te duci, oricum te intorci, te izbesti de alte traditii decat ale tale si oricat de mult ai vrea nu poti sa nu tii cont de ele si sa nu iti insusesti cate ceva...uite asa incepe sa se piarda din traditia ta romaneasca.....te duci la o petrecere, o agapa, o reuniune: pe langa mancarea ta romaneasca o mai ai si pe cea a tarii adoptive pentru ca e mai usor de preparat, cica "ceva nou si de efect", vrei sa fii ceva mai deosebit decat altul si uite asa pierzi din traditia romaneasca fara sa iti dai seama.

Esti o prezenta activa in comunitatea RC din august 2008. Desi ai cartea ta de bucate publicata online, este prima data cand castigi Polonicul de aur. Cum ai primit vestea?

Da, ai dreptate, sant pe RC de ceva vreme (nu chiar asa de mult), am cartea de bucate publicata on line, dar sa fiu sincera nu am fost tentata sa pun retete la concurs. Nu m-a interesat Polonicul si nici acuma nu ma intereseaza. Ce m-a interesat, mi-a placut si imi place inca, este dragostea de a face ceva util, de a impartasi cu altii/ altele ceia ce stiu , de a ii/le ajuta cu retetele mele (poate utile, poate nu) pe fetele care acuma pasesc in viata, care acuma incep sa se initieze in arta culinara. Sper din suflet sa le fi putut ajuta cumva, sa nu treaca si ele prin ce am trecut eu cand am fost tanara. Totusi, am participat si eu de vreo cateva ori la concurs. Vestea m-a luat pe nepregatite, nu ma asteptam ca o banala mancare de orez cu ciuperci sa iasa prima la concurs. Desigur ca m-a bucurat vestea, m-a bucurat Polonicul, chiar daca este virtual.
Realitatea este ca orice castig cat de mic, fie material , fie virtual, te face sa te simti mai bine, sa simti ca nu lucrezi in zadar, ca munca ta este placuta, apreciata de cineva, ca este un ajutor undeva intr-o casa a cuiva, iti da un imbold...

Ai un dar aparte de a-i face pe cei mici sa le placa sa te ajute in bucatarie. In plus, fiecare din retetele tale par dedicate cuiva drag. Ce inseamna pentru tine a gati impreuna cu familia si pentru familie?

Despre gatitul cu micutul ce pot sa spun, e o adevarata placere si pentru mine si pentru el sa fim impreuna, aici la mine in bucatarie, sa pregatim mancarea pentru BUBU. Ii place mai ales atunci cand facem prajituri, ii place sa se joace cu faina, nu are importanta ca este mancare peste tot, ca o parte din ingredientele de care avem nevoie sant pe masa, pe jos, pe hainele lui sau pe ale mele, important este sa ii spun ca am nevoie de ajutorul lui ca sa termin o mancare sau o prajitura pana vine Bubu (sotul meu) acasa, sa avem o legatura, o activitate impreuna, un proiect, un obicei.
Pe langa mancarea si prajiturile pregatite impreuna mai lucram si in sera si in gradina, semanam, plantam, smulgem buruieni, facem compost (Asta este o minune nu alta: cum poti sa faci din ceva rau cum ar fi de exemplu buruienile, ceva bun ca si compostul de care ai nevoie ca sa faci florile sa creasca mai bine? - asa gandeste Maxy, micutul nostru) urmarim cum rasar plantele si cum cresc etc.
Sant rac si pentru mine familia inseamna totul. Imi place sa le ofer tot ce este bun, aspectuos. Pentru ca nu santem impreuna decat 2 zile pe saptamana (zile pline ma refer) zile in care putem sa stam de vorba, sa povestim, sa analizam, sa facem planuri, incerc sa fac totul ca sa para o mica sarbatoare, o placere, nu o obligatie sau o simpla rutina. Mereu inventez ceva nou care sa ne ramana in suflet. Consider ca a lua masa in familie este ceva special, ceva ce ramane in sufletele noastre si ale copiilor nostri pentru tot restul vietii, este un obicei cu care eu m-am nascut in casa, obicei pe care il continui si care, sper, sa se transmita si baietilor si sa ramana si in casele si sufletele lor asa ca la noi acasa.

"Bucataria este locul in care se gateste mancare", ar suna o definitie impersonala. Pentru tine bucataria este un loc cu totul deosebit. Daca ar fi sa gasesti o noua definitie, care ar fi aceasta?

Sa fiu sincera, este o intrebare la care nu m-am gandit niciodata. Poate pe vremuri, fara sa stau pe ganduri, as fi spus, Bastilia, acuma...nu stiu exact cum as vrea sa o numesc. Pentru mine bucataria este o oaza, un colt in care pot sa fiu eu, sa fiu singura cu gandurile mele, cu munca mea, locul unde doar eu stiu ce fac si cum fac. Bucataria este incaperea care exprima cel mai mult personalitatea unui om dupa parerea mea. Poate as vrea sa o numesc , oaza mea de liniste....imi place sa stau in bucatarie chiar daca pe vremuri gandeam diferit.....cred ca este incaperea din casa care mi se potriveste perfect.

Iti place sa folosesti fel de fel de ustensile si echipamente de bucatarie. La care dintre ele nu ai renunta sub nici o forma si de ce?

Acuma m-ai facut sa rad. Am o gramada de ustensile si echipament de bucatarie. Sotul meu mereu zice ca pot sa deschid un mic magazin cu tot ce am aici. Eu zic, din contra. Sant rac, asa cum am mai spus, si imi place sa adun tot, mereu gasesc cate ceva care... este bun, nu se stie cand am sa am nevoie de el... Pe cat eram de anti talent si de impotriva bucatariilor, pe atat de mult imi plac acuma. De cate ori intru in vreun magazin, primul departament pe care il caut este cel de bucatarie.
Mi-ai pus o intrebare grea. De ce nu pot renunta la una din ustensile? Pur si simplu folosesc totul, nu in mod curent, dar nu am nimic in plus. Echipamentul electric imi usureaza mult munca, mai ales acuma cand degetele nu ma mai ajuta. Dar, daca stau sa ma gandesc bine, cred ca singurul lucru la care nu as renunta sub nici o forma este robotul meu de bucatarie care face pentru mine jumatate din munca si care este pentru mine si o valoare sentimentala.

Povesteste-ne o intimplare amuzanta de la tine din bucatarie.

Intimplare amuzanta? Da, o intimplare de acum vreo 16- 17 ani. Noi santem o familie care nu mancam curcan decat odata in an, de Thanksgiving (ziua recunostintei). Piesa centrala la sarbatoarea asta este curcanul. Eu in locul curcanului faceam pui umplut la cuptor, dar copiii mei comentau ca la prietenii lor in familie se mananca curcan si cat este de buna carnea rece de curcan la sandwich-uri, a doua zi sau a treia zi de la sarbatoare.
Asta asa este, mereu este mai bun si mai frumos la altul decat la noi. Deci ca sa ii impacam pe baieti, sa nu se simta jenati, sa poate chema si ei la noi acasa prietenii, am decis sa facem si noi curcan.
Am cumparat unul cam de 9-10 kg, congelat (nestiutoare cum eram pe atunci, habar nu aveam cate zile ii trebuie unui curcan de marimea asta sa se dezghete). Asadar, de cu seara, am scos curcanul de la congelator si l-am lasat afara sa se decongeleze. In ziua urmatoare trebuia sa avem o petrecere de Thanksgiving, aveam o multime de invitati la masa.
Dimineata m-am trezit devreme si direct la bucatarie sa ma apuc de treaba, sa pot sa fiu gata cu pregatirile pana dupamasa. Ce sa va spun, curcanul meu era la fel de congelat cum a fost cu o seara inainte cand l-am scos din congelator. Disperata, am inceput sa ma vait ca o gaina beata: ce ma fac, cum am sa pun eu pe masa un curcan congelat, etc etc.
Sotul asculta si tot asculta, pana cand la un moment dat imi spune: lasa, nu te mai necaji, fa tu ce mai ai de facut si de curcan ma ocup eu, il dezghet eu. L-am crezut si m-am apucat sa pregatesc alte mancaruri, sosuri etc. El, pune curcanul in cuptor, dar la temperatura foarte mica (cea mai mica posibila) si inchide usa. Eu vad ce face, nu zic nimic, consider ca el stie mai bine si imi vad de treaba mai departe. Dupa un timp el verifica curcanul si imi spune: gata, poti sa te ocupi de pasare acuma. Bucuroasa nevoie mare iau curcanul, il pun in chiuveta sa il spal si sa incep sa il umplu (de regula pun umplutura intre piele si carne nu in cavitatea osoasa). Cand pun mana pe pieptul curcanului, pielea incepe sa se crape: sa inlemnesc, nu alta. Pielea, de la caldura cuptorului, s-a copt putin dar a fost destul ca sa o faca putin tare si numai buna de "a se crapa".
Am inceput sa plang de ciuda, am luat curcanul si am dat cu el de perete. Sotul s-a facut mic de tot (pe cat e el de inalt) si, sa ma linisteasca cumva, zice din nou: lasa ca merg sa cumpar altul. Si dus pe usa a fost. A revenit cam intr-o ora, dar fara curcan. Toate magazinele erau deja inchise. La disperare mi-a venit idea sa tes pielea curcanului, nu sa o cos, pentru ca alta alternativa nu aveam. Noroc cu bunica, care m-a invatat sa tes cand eram copil. Am luat deci ata si am purces la treaba.
Sa nu mai lungesc povestea, am reusit in final sa peticesc pasarea, sa o umplu si sa o si decorez in asa fel ca nu se vada "defectul". Am aranjat masa, si, pe cand am fost gata cu treaba, au inceput musafirii sa se arate. Din nou o paranteza, aici se obisnuieste mult masa stil bufet, fiecare se serveste . In fine, ne-am asezat la masa. Desigur, am inceput cu aperitivele, apoi am trecut la felul doi si am inceput sa atacam "piesa de rezistenta", curcanul.
Acuma vine din nou o parte haioasa: eu sant un om calm si toti prietenii mei ma stiau asa. Surpriza lor a fost mare cand de fiecare data cineva se apropia de curcan, eu saream de pe unde eram si fugeam sa tai cate o felie de curcan sa ii servesc (ca sa nu vada ei ca pasarea mea era plina de ate). La inceput se cam uitau la mine mai dubios, mai cu semne de intrebare, mai tarziu au inceput sa puna intrebari, eu tot ocoleam raspunsul pana cand sotul nu a mai rezistat si a izbucnit in ras si a inceput sa povesteasca patania mea cu zburatoarea. A urmat un ras general, desigur, am fost tinta glumelor lor pe toata seara aproape, au urmat alte povesti cu patanii asemanatoare si uite asa din dezastrul de la inceput, a iesit o petrecere pe cinste.

Nu cred ca gresesc prea mult daca afirm ca pentru tine RC este o a doua familie. Ce asteptari ai tu de la comunitatea RC in schimb?

Imi place RC mult, deschid zilnic computerul, sa vad ce mai este nou, citesc, gatesc numai noutati, ma bucur din plin de pagina asta. De multe ori sant in pana de idei, intreb baietii ce ar vrea sa manance, ei nu stiu, intreb sotul cam ce pofte ar avea el, dar acelasi raspuns il primesc, deci ma intorc la RC si scotocesc prin arhiva dupa ceva nou (pentru noi).
Asa cum bine ai spus, este pentru mine a doua familie, salvarea mea, scaparea mea. Am gasit pagina asta intamplator cautand un raspuns la o intrebare, pentru o prietena. Cand am descoperit pagina, m-am inscris imediat si de atunci, zilnic (sau aproape) spun prezent.
Ce astept de la comunitatea RC? Sa fie la fel de calda, de primitoare, de iubitoare, calma, sincera.

Club Editorial Retete Culinare
Autor: lilianacostache