imi dati voie sa bat campii aici? Dupa care Adi poate sa stearga cat vrea el.
mai intai ce bine ca te mai vedem Andrei, sa intelegm ca esti putin ocupat
?!?!? Pupici pentru fetele tale
.
Ce ma bucur ca vad paginile astea..
Despre poemul lui G.G. Marquez, nici nu stiu cu ce sa incep.
Eu sunt genul care de cand eram mica m-am simtit f. matura si cu un suflet imbatranit, sau poate mai bine spus obosit. Nu am mari exuberantze (in afara de nebunia-fara exagerari- asta cu gatitul), nu imi plac surprizele care fac sa-mi sara inima din piept, nici daca sunt bune, sunt f. calculata, impulsiva, dar nu prea des spontana, rar ingenioasa, si in acelasi timp naiva si idealista (uite ca se poate), fac ce se asteapta de la mine ca sa nu dezamagesc si ma gandesc mereu ce zic ceilalti (de parca traiesc pentru x si y), pesimista ( ce drob de sare tata, e stanca....) si sunt speriata de schimbari si de felul in care fac fata la ele. Insa Dumnezeu m-a adus pe lume intr-o familie minunata care m-a crescut cu toate valorile pe care un om trebuie sa le aiba sadite, si nu pot sa le fiu mai recunoscatoare pentru toate astea. Pentru ca tot ce citesc acolo m-au invatat ei, desi nu era asa un âultim sfatâ.
Apoi a aparut Gabi, pe care nu stiu sincer cum de-l merit, si prin el Clara, alta minune. Iar familia lui, a devenit si a mea si invers, in cel mai firesc mod. Apoi Gabi a venit aici cand Clara avea 6 luni, eu am dus-o pe Clara la mama si ne vedeam Vinerea; apoi eu am venit aici si Clara a ramas cu ai mei si am inceput sa ma sperii, sa apara âdrobulâ din cauza departarii, despartirii si a felului meu de a fi. Poate si faptul ca situatia noastra aici nu a fost f. usoara la inceput are de-a face cu asta, primitul vizelor contra- cronometru... si desi nu am fost singuri ( desi fara restul familiei....), avem multi prieteni care au umerii foarte uzi, in clipa cand le-am pierdut intai pe mama si apoi pe sora lui Gabi, teama aia de ceva rau care s-ar putea intampla a devenit o panica foarte reala si un regret ca noi nici nu am avut timp sa ne bucuram destul unii de altii.
Si am avut o reactie foarte urata, foarte egoista, nici nu stiu cum sa spun. Sora lui Gabi avea 34 de ani, 3 copilasi mici, un sot minunat, o familie extrem de credincioasa si practicanta. Si dintr-o data primim telefon ca au avut accident si din 6 oameni in masina, printre care si cumnatul meu, ea a murit, toti ceilalti nu au decat maxim cate o zgarietura. Si am crezut ca ne pierdem mintile si ca ni s-au rupt inimile. Nu ma intelegeti gresit, nu ne-am suparat pe Dumnezeu si nici nu am zis de ce s-a intamplat, pentru ca stiu ca nu putem intelege. Stiu ca se poate intampla oricui si oricand, dar a fost prea real si prea devreme si tot ce imi trecea prin cap, dupa durerea pierderii, era ca putea fi oricare din noi. Si mi s-a pus un nod in gat de care nu cred ca am scapat complet nici acum, si o frica de a pierde viata asta si pe toti pe care-i iubesc de nu va pot descrie. Mie mi-a fost foarte greu fara Clara si practic nu am fost toti trei impreuna o familie de cand avea ea 6 luni si pana a facut 5 ani jumate, si ma gandeam numai la prapastii. Apoi de fiecare data cand o luam pe Clara in brate ma gandeam la Maria si la nepoteii mei. Stiu ca suna urat si imi pare rau ca am reactionat asa. De-abia de cateva luni am reusit sa-mi impun putin mai mult sa termin cu groaza asta, pentru ca de fapt nici nu apuc sa traiesc. Ma scurgeam numai... Si stiu ca asa cu disperarea asta si cu deznadejdea mea il supar pe Dumnezeu mai mult decat daca traiesc si fac cine stie ce greseli pentru ca atat m-a dus mintea. Numai ca e destul de greu sa te scuturi de felul asta. Mi-era frica si sa aud glume morbide, aveam impresia ca chemi cumva piaza rea si-o ispitesti.
Insa pe langa asta, am inceput sa fac exact ce zice poemul asta. Sa fiu sigura ca ma gandesc de doua ori la ce spun, daca nu e ceva de bine, mai bine tac, sa nu ma mai supar ca vacarul pe sat ca toate astea nu conteazaaaa, sa nu fac numai ce se asteapta de la mine,sa fac mai mult bine, si sa incerc sa spun la cei pe care-i iubesc cat de mult ii iubesc. Nu-mi reuseste intotdeauna si nu cred ca incerc destul, dar asa simt ca intra o pace in suflet si in sfarsit ma linistesc cand gandurile si sentimentele bune isi fac loc in sufletul meu, dispare frica de a trece prin cine stie ce incercari, si ma bucur si eu chiar si de incercari cand vad ca sunt destul de puternica sa fac fatza.
Si ma uit la cei din generatiile mai tinere, si sunt dezamagita ca randuri de genul asta li se par prea âpoeticeâ sau prea religioase, nu stiu cum sa spun. Primesc si eu e-mailuri cu mesaje atat de faine cateodata si chiar as vrea sa le trimit mai departe unor prieteni sau rude mai tinere t ca ma gandesc ca sunt adevaruri atat de "adevarate" care poate le simtim, dar cateodata e necesar sa ni le aducem aminte sau in prim plan si va rog sa ma credeti ca cel mai des nu le trimit pentru ca ma gandesc ca o sa zica ca m-am pocait sau cine mai stie ce. (vezi, iar imi pasa ce spun!!)
Cat despre vulnerabilitate, eu cred ca atata timp cat iubesti sau ai incredere si marturisesti ce simti, chiar daca se intampla sa suferi cateodata, merita pentru ca ce ai simtit a fost real. Si e nevoie sa-ti deschizi inima sa fie citita si sa intoarca iubirea primita de la altul. Zice âeuâ.
Mi-e imi place sa spun te iubesc ( cu vorbe sau fapte cum ziceati voi) si sa primesc inapoi la fel. E ciudat cum ce-i care-l aud vor si fapte care sa arate, cei care primesc dovada in fapte vor sa-l si auda, asa ca e clar cel mai bine e calea de mijloc.
Am batut destul campii. Cred ca ar trebui sa invat sa-mi fac un blog.
Cat despre poemul cu prietenii, e adevarat, armate de amici, si nu la fel de multi prieteni.
O singura problema am
. Cu prietenul care iti umbla in frigider. Si nu pentru ca nu as vrea sa-si ia mancare, ci pentru ca nu stiu daca i se pare o.k. cum si ce e inauntru. Dar daca e prieten.....
Scuzeeeeee.....
desi, hm, e si asta o varianta pe care trebuie sa o luam in calcul..
insa a clacat.
